Tot la câţiva zeci de ani se întâmplă un lucru extraordinar, se face câte o descoperire. Atunci,în lume se iscă mare agitaţie, mare vânzoleală, se fabrică eroi, eroii se refabrică în anti-eroi, unii îl adulează alţii încearcă să îl linşeze, după cum îi dictează adrenalina fiecăruia.
Fără doar şi poate suntem în faţa unei asemenea descoperiri. Eu o numesc revelaţie, pentru că încă simt amprenta mâinii tatălui ceresc, fierbinte, pe circumvoluţiunile mele. Mi-am zis atunci: Andrei, ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Şi bine mi-am zis.
Stimaţi tovarăşi, sunteţi martori la o descoperire comparabilă în magnitudine cu ce încearcarea fizicienilor de a unifica teoria relativităţii generale a lui Einstein cu teoria cuantică, într-o teorie cuantică a gravitaţiei.
La ce vă gândiţi imediat când pronunţ numele: Marx! Probabil la mii de tomuri inscripţionate caligrafic în auriu – Opere complete, care trebuie degrabă arse în piaţa publică. Dacă aţi mai şi citit ceva, o să vă înmugurească pe emisfera de lemn asocieri ciudate, gen plus-valoarea sau pauperizarea proletariatului, sau alienare. Sau poate vă gândiţi la cei 5 “fraţi” din cinematografia zorilor de secol XX, Chico, Harpo, Groucho, Gummo, Zeppo. Slabe şanse. Sau în caz că aparatul dumneavoastră funcţionează la parametrii standard cât să vă ţină în viaţă, veţi face involuntar o asociere primară din categoria tom-jerry, şi veţi îngăima printre buze… “Engels”. Eu spre exemplu nu mă gândesc nici la mistificatori, nici la măscărici, nici la limbrici…

Pentru că eu sufăr de o afecţiune rară: sinestezia. Şi de fiecare dată când cineva pronunţă în apropierea mea numele panzerului filosofiei materialiste, încep să salivez, pe simt gust puternic de caramel şi ciocolată, lumea se întunecă, iar din bezna primară mă izbesc violent în retină două culori: roşu şi galben. Şi atunci, parcă dintr-un adânc pe care nu îl creadeam existând, se ridică încet,monoton, precis: MARS! Doar astfel am putut să ajung la această descoperire. Se pare că deficienţa mea din născare mi-a fost odată de folos.
Am ajuns să realizez că la mijloc se află o adevărată conspiraţie, planuri urzite în cea mai mare taină acum mai bine de un secol şi jumătate. Într-o cameră ticsită cu manifeste, mirosind a unsoare şi ceai, îşi pregăteau în taină lovitura cei doi dinozauri ai comunismului, Marx şi Engels. Dându-şi seama că manevra cu socialismul, lupta de clasă şi dictatura proletariatului ar putea să nu aibă sorţi de izbândă, cei doi au pus la cale operaţiunea CC (a nu se citi comitet central ci cartoful-caramelat). Ce presupune CC? Deschiderea unui lanţ de fabrici destinate producţiei de hrană proletară, doar că de data aceasta nu în Europa sau Asia, ci peste ocean, în Statele Unite ale Americii. Desigur, hrana muncitorească avea să fie ambalată, prezentată şi comercializată la standardele capitalismului de junglă din acei ani, dar, cum spera dubletul, urma să destabilizeze sistemul economic american (efigie a alienării omului de rând), curmând existenţa unor reţele de Fast Food precum McDonalds şi KFC.
Dacă aţi început să suspectaţi teoria mea de conspiraţionism acut la ambele emisfere, nu pot decât să vă aduc dovezi clare ca lumina zilei. Să luăm puţin cuvântul nemţesc “karamel”. La o primă vedere nu conţine nimic suspect, dar o minte antrenată va realiza cât de repede că este o anagramă pentru “Karl M”. Pentru cei care argumentează că “e” ul din karamel demonstrează eroarea judecăţii mele, le voi răspunde că pe vremea lui Marx încă nu se introduceau conservanţi în mâncare, deci karamel era doar karaml. Judecata stă în picioare. Cu alte cuvinte, Marx avea de gând să deschidă o reţea naţională (mai întâi şi apoi mondială) de batoane de ciocolată cu karamel, pe care avea să le denumească Marx. Întâmplarea că astăzi acestea se numesc Mars este doar urmare a faptului că publicul consumator american este sensibil (şi chiar alergic) la comunism şi părinţii săi fondatori, astfel că finanţatorii proiectului, (mari magnaţi americani, majoritatea din Texas) au decis să altereze puţin denumirea produsului. Dacă sunteţi încă în dubii, după aceste argumente irefutabile, nu pot decât să apelez la ultima şi cea mai credibilă sursă: documentul vizual. În urma cercetărilor mele am dezvoltat pe blue printul original modelul după care urma să fie distribuit Marx.

După cum puteţi observa, un model revoluţionar pentru acea perioadă. Ideea “pack”-ului, regăsită mai apoi în principiile colecitivismului agricol, a venit pe fondul unei critici pe care Marx o aducea producătorului 1 de batoane de ciocolată din Londra acelor vremuri, Willy Wonka (un burghez împuţit, dacă mă întrebaţi pe mine). Ca o paranteză, critica aceasta a stat şi la baza romanului proletar-junior de mai târziu, Charlie and the Chocolate Factory.
În loc să dăm câte un baton la fiecare muncitor, lăsându-l practic înfometat şi dornic să fure …batonul altora, mai bine – gândea Marx – să creem pachete mari, colective, din care muncitorii să-şi împartă batoanele aşa cum cred de cuviinţă. Observăm dictonul “A Marx a day helps you work, rest and play”, precum şi emblema aplicată ulterior de comuniştii din SUA, acţiune soldată cu mulţi arestaţi şi ani grei de puşcărie în perioada Războiului Rece.
Ei bine, unde, veţi întreba probabil, este aportul lui Engels la toată această afacere. Veţi fi şocaţi să aflaţi (aşa cum de altfel am fost şi eu) că Marx nu pregătea decât desertul pentru proletari, Engels venea cu “substanţa”! Ca să ajung la această descoperire a trebuit să mă folosesc de toată instrucţia şi intuiţia mea de formaţiune marxistă, în cel mai pur spirit al gândirii materialismului dialectic. Nu mi-a fost uşor, recunosc, dar rezultatul cu atât mai fructuos.

Atenţie la imaginea următoare. O simplă cutie de Pringles aţi spune… Nimeni nu s-a întrebat însă cine a venit cu ideea “bucătarului” din logo. Utilizând gândirea dialectică, (cea pe care Engels a folosit-o pentru a răsturna sistemul hegelian) vom parcurge traseul dezvoltării conceptului care stă la baza celui mai de succes produs tip chips din America.

Poza următoare înfăţişează un Engels tânăr, fără pădure facială, preocupat de problemele umanităţii… Nu întâmplător această poză nu mai figurează în nicio carte sau album dedicat celor doi, de fapt, până şi pertenzenţa ei aici pe sit înseamnă un hazard pentru politica de marketing a producătorilor de chipsuri. Acum să vedem ce se întâmplă când încercăm să combinăm cele două imagini.